POEZIA UNUI MANIHEISM ASCUNS

---

E aproape un an de când, trecând prin faţă pe la „Prolibris”, pe acolo pe unde, de câte ori am drum, îmi arunc ochii în vitrina destul de generoasă cu scriitorii botoşăneni, văd această carte specială scrisă de Costel Zăgan („Erezii second hand”, Editura „Axa”, 2014, prefaţă de Florentina Toniţă). Era singură şi parcă puţin jenată de compania celorlalte, ceea ce nu era cazul având în vederea  hiperdensitatea de idei şi gânduri care domină poemele.. Probabil că autorul îi transmisese din psihologia sa în sensul enunţat de prefaţatoare: „…nu denotă o autoexcludere a poetului din piaţa literară, ci mai degrabă o amânare a mărturisirii livreşti (stricto sensu)”.  Am luat-o şi am trecut-o în „standby”. I-a venit rândul.

Titlul este un pic derutant. Spun aceasta fiindcă nu este vorba despre „erezie” în sensul ştiut de noi, acela cu trimiteri la neconformităţi cu linia dogmatică impusă de conducerea oficială a vreunui cler. Sesizăm alte păreri, alte interpretări, chiar şi unele rătăciri ideatice în limite normale, încât centrifugarea lor , paradoxal,  se focusează (centripetează) pe latura modernă a ereziilor: demers spiritual accentuat, mulare pe iniţiere, purificare sau lucrări ale subconştientului. Costel Zăgan este un poet  pentru care personalitatea se naşte din precizie, iar calea spre aceasta  trece printr-o îndoială dusă la rangul de introspecţie. Întâi îşi analizează propriile acte, şi le controlează adecvat printr-o erezie, apoi le aruncă în interacţiuni sociale şi supuse celei mai  vechi metode de cercetare, observaţia: „O maimuţă o pasăre şi utopia de serviciu / au încins o horă taman pe tăpşanul din / faţa sufletului dacă nu v-aţi dat seama pri / viţi în prima oglindă n-aveţi cum să vă / înşelaţi acolo vă puteţi întâlni cu cele / mai cunoscute fantome ale mele ultima / e o lacrimă cât universul azi mă mulţu / mesc totuşi c-un colţ de pâine slab / iluminat mănânc şi dansăm / eu maimuţa şi pasărea”(„Locuiesc într-o oglindă sau Erezia eului bine temperat”).  Rămâne pericolul, nu neapărat negativ, ca orice percepţie la nivel poetic a dizarmoniilor lumii să fie supralicitată de poet. Astfel că  orice centrifugare a ideilor este transformată în erezie şi, de aici, abundenţa lor. Conştient, sau poate numai dintr-o dorinţă de sistematizare, Costel Zăgan elimină acest mic neajuns, grupând poemele pe trei segmente unitare şi pe care le denumeşte, simplu, „părţi”, dintre care  a II-a e cea mai densă.

Cititorul, cel care  va duce până la capăt lectura cărţii, nu se poate să nu sesizeze existenţa unui maniheism ascuns şi un pic diluat. Cele două principii, binele şi răul, sunt supuse jocului unui dualism nu chiar atât de radical din perspectivă ontologică, dar asta face parte  dintr-o  psihologie personală, marca Zăgan. Poetul găseşte mereu recuzita necesară ieşirii din impas: o mască ce atenuează frica, privitul retrospectiv într-o oglindă („fructul oglinzii”), o camuflare prin vânt, identificare cu un silogism al tăcerii, într-o lectură a clasicilor, într-un gest de iubire, dar de foarte multe ori într-o analogie: „Iarnă second hand ca să ningă trebuie să deschid / frigiderul să-mi iau porţia cotidiană de utopii /  scriu poeme ca să mai aflu câte ceva despre / Dumnezeu ori măcar despre sufletul meu ştiţi de pil / dă ce-am aflat scriind titlul acestui poem că am într- / adevăr ochii albaştri şi că poeziile de dragoste / sunt un camuflaj / perfect pentru orice întâlnire de afaceri interioare / numai nefericirea face însă diferenţa dintre noi şi / lumea celor care nu cuvântă autoironia poate intra / şi într-un măgar dacă-i suficient de spaţios să / ne încercăm totuşi norocul ninsoarea-i ultimul zar al / Lui Dumnezeu în ieslea acestei zile” („Erezie second hand”).

Costel Zăgan a scris aceste poeme sub semnul redimensionării  propriilor criterii faţă de o destul de largă paletă ideatică, încercând o extragere, uneori cu risc maxim, din constrângerea cercului: „Poetul se compune probabil şi dintr-o grădină / prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp / cu iarbă care rugineşte de la prima oră /  când roua nici nu s-a ridicat până   la genunchiul broaştei / dar domină toate înălţimile posibile la acea oră /  în negru şi-n alb abis lângă abis / un Turn Babel în toate direcţiile / de la mansardă pândesc cu-n binoclu în infraroşu / cum omul coboară din ce în ce mai des / din maimuţă şi uită fereastra / deschisă / cerul rămâne iar vacant / la pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală / brusc un glonţ ca o scrisoare de dragoste / îmi găureşte autoportretul / lăsându-l natură moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor” („Autoportret în alb”).                                                                                                     Adeptul unui maniheism ascuns după metafore, un „iconoclast” al timpurilor  supuse globalizării şi refuzând  viziunile unificatoare, Costel Zăgan este un poet care trebuie  adus cât mai în faţă.

       GEORGICĂ MANOLE