E aproape un an de când, trecând prin
faţă pe la „Prolibris”, pe acolo pe unde, de câte ori am drum, îmi arunc
ochii în vitrina destul de generoasă cu scriitorii botoşăneni, văd
această carte specială scrisă de Costel Zăgan („Erezii second hand”, Editura „Axa”, 2014, prefaţă de Florentina Toniţă). Era
singură şi parcă puţin jenată de compania celorlalte, ceea ce nu era
cazul având în vederea hiperdensitatea de idei şi gânduri care domină
poemele.. Probabil că autorul îi transmisese din psihologia sa în sensul
enunţat de prefaţatoare: „…nu denotă o autoexcludere a poetului din 
piaţa literară, ci mai degrabă o amânare a mărturisirii livreşti (stricto sensu)”. Am luat-o şi am trecut-o în „standby”. I-a venit rândul.
piaţa literară, ci mai degrabă o amânare a mărturisirii livreşti (stricto sensu)”. Am luat-o şi am trecut-o în „standby”. I-a venit rândul.
Titlul este un pic derutant. Spun
aceasta fiindcă nu este vorba despre „erezie” în sensul ştiut de noi,
acela cu trimiteri la neconformităţi cu linia dogmatică impusă de
conducerea oficială a vreunui cler. Sesizăm alte păreri, alte
interpretări, chiar şi unele rătăciri ideatice în limite normale, încât
centrifugarea lor , paradoxal, se focusează (centripetează) pe latura
modernă a ereziilor: demers spiritual accentuat, mulare pe iniţiere,
purificare sau lucrări ale subconştientului. Costel Zăgan este un poet
pentru care personalitatea se naşte din precizie, iar calea spre
aceasta trece printr-o îndoială dusă la rangul de introspecţie. Întâi
îşi analizează propriile acte, şi le controlează adecvat printr-o
erezie, apoi le aruncă în interacţiuni sociale şi supuse celei mai
vechi metode de cercetare, observaţia: „O maimuţă o pasăre şi utopia
de serviciu / au încins o horă taman pe tăpşanul din / faţa sufletului
dacă nu v-aţi dat seama pri / viţi în prima oglindă n-aveţi cum să vă /
înşelaţi acolo vă puteţi întâlni cu cele / mai cunoscute fantome ale
mele ultima / e o lacrimă cât universul azi mă mulţu / mesc totuşi c-un
colţ de pâine slab / iluminat mănânc şi dansăm / eu maimuţa şi pasărea”(„Locuiesc într-o oglindă sau Erezia eului bine temperat”). Rămâne
pericolul, nu neapărat negativ, ca orice percepţie la nivel poetic a
dizarmoniilor lumii să fie supralicitată de poet. Astfel că orice
centrifugare a ideilor este transformată în erezie şi, de aici,
abundenţa lor. Conştient, sau poate numai dintr-o dorinţă de
sistematizare, Costel Zăgan elimină acest mic neajuns, grupând poemele
pe trei segmente unitare şi pe care le denumeşte, simplu, „părţi”,
dintre care a II-a e cea mai densă.
Cititorul, cel care va duce până la
capăt lectura cărţii, nu se poate să nu sesizeze existenţa unui
maniheism ascuns şi un pic diluat. Cele două principii, binele şi răul,
sunt supuse jocului unui dualism nu chiar atât de radical din
perspectivă ontologică, dar asta face parte dintr-o psihologie
personală, marca Zăgan. Poetul găseşte mereu recuzita necesară ieşirii
din impas: o mască ce atenuează frica, privitul retrospectiv într-o
oglindă („fructul oglinzii”), o camuflare prin vânt,
identificare cu un silogism al tăcerii, într-o lectură a clasicilor,
într-un gest de iubire, dar de foarte multe ori într-o analogie: „Iarnă second hand ca să ningă trebuie să deschid / frigiderul să-mi iau porţia cotidiană de utopii / scriu
poeme ca să mai aflu câte ceva despre / Dumnezeu ori măcar despre
sufletul meu ştiţi de pil / dă ce-am aflat scriind titlul acestui poem
că am într- / adevăr ochii albaştri şi că poeziile de dragoste / sunt un
camuflaj / perfect pentru orice întâlnire de afaceri interioare / numai
nefericirea face însă diferenţa dintre noi şi / lumea celor care nu
cuvântă autoironia poate intra / şi într-un măgar dacă-i suficient de
spaţios să / ne încercăm totuşi norocul ninsoarea-i ultimul zar al / Lui
Dumnezeu în ieslea acestei zile” („Erezie second hand”).
Costel Zăgan a scris aceste poeme sub
semnul redimensionării propriilor criterii faţă de o destul de largă
paletă ideatică, încercând o extragere, uneori cu risc maxim, din
constrângerea cercului: „Poetul se compune probabil şi dintr-o
grădină / prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp / cu iarbă care
rugineşte de la prima oră / când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei / dar domină toate înălţimile posibile la acea oră / în negru şi-n alb abis
lângă abis / un Turn Babel în toate direcţiile / de la mansardă pândesc
cu-n binoclu în infraroşu / cum omul coboară din ce în ce mai des / din
maimuţă şi uită fereastra / deschisă / cerul rămâne iar vacant / la
pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală / brusc un glonţ ca o
scrisoare de dragoste / îmi găureşte autoportretul / lăsându-l natură
moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor” („Autoportret în alb”).
Adeptul
unui maniheism ascuns după metafore, un „iconoclast” al timpurilor
supuse globalizării şi refuzând viziunile unificatoare, Costel Zăgan
este un poet care trebuie adus cât mai în faţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu