Nimicul nu-i totuşi un răspuns
la întrebările nerostite ale tăcerii
Dar eu vorbesc Doamne în numele tăcerii
şi nu m-aud decât pe mine
Apollinaire se scoală din morţi
şi vorbeşte prin gura lui Allen Ginsberg
vorbeşte iată cu kaikuuri oceanice
cu demente taxiuri urlătoare în albastru
Cu statuile de culoare ale lui Buddha
o muzică profundă wagneriană
izbeşte cele două războaie mondiale
Făcându-le praf şi pulbere
şi steluţe pentru adormit poeţii somnambuli
ai mieniului III merg şi eu
pe străzile din satul meu natal
În fracul alb-negru al poeziei
improvizând tăceri globale
deasupra mult deasupra viitorului omenirii
Mă uit prin geamul cerului
poate zăresc Vioara lui Bacovia
ori Anemonele lui Ştefan Luchian
Tzara îşi duce muzical pistolul la tâmplă
Ca pe-o floare sustrasă de la un greier sinucigaş
NU CÂNTA NU SCRIE NU EXISTA
ultimul mesaj pe-o pereche de chiloţi
"PE-AICI SE-AJUNGE ÎN AMERICA!"
nu ocoliţi raiul e înainte
desigur în sens giratoriu
Toţi copacii din Paris şi-au transferat
florile pe strada mea nu fugiţi nu-i sfârşitul lumii
primăvara aceea new-yorcheză este invitata mea
şi-a acestor pagini somnambule
Costel Zăgan , Poeme de-aprins focul
