OFELIA, de Arthur Rimbaud - traducere de Costel Zăgan

I

Pe valul blând și negru cu stele înspumate,

Trece fantoma Ofeliei, mai albă decât crinul,

Și-n hainele ce-o poartă ca niște vechi păcate

Ecouri, din pădure, parcă o gâdilă cu spinul.

Trece de veacuri însăși Ofelia cea tristă,

Ca o fantomă albă plutind pe apa neagră,

Ce nebunie înseamnă sub val tot ce există

Și vrea la suprafață să iasă și să meargă?

Cu-aripile imense vântu-i sărută sânii,

Și parcă ieri fecioara abia dădu în floare,

Și azi durerea iată își răsădește spinii

Ce într-o clipă ajung pe fruntea visătoare.

Și nuferii ciudați sunt gata ca s-o plângă,

Pe fluviul somnambul cu val sinucigaș,

Fantoma unei aripi parcă-a zburat pe lângă

Un cuib de stele Doamne în pumn de uriaș.

Arthur Rimbaud, Poezii (1871)

II

 Mult mai palidă ca iarna, Ofelia azi ninge,
Dar brusc s-a stins, ca apa, și s-a dus!
Și-avea ghețari parcă în vene, și nu sânge-
Dintr-o ciudată Norvegie, și rece, și mai sus.

 Doar părul ei, Doamne, parcă vorbea,
Și trupul peste ape, și gândul poate-n cer,
Și inima, atâta, ecou, hăt dincolo de stea-
Și geamătul pădurii, aici, în zorii care pier.

Și ca un tunet marea toată iar s-a frânt:
 La adierea dulce-amară a sânului de fată!
April, poate-un  Don Quijote sub pământ,
Ridică amintirea mai sus ca niciodată!

Și cer! Și dragoste! Și libertate! Zău!
Un rug de zăpadă arzând-mă  discret:
Cu fiecare vorbă s-a prăbușit în hău-
Chiar Infinitul - cel mai albastru poet!

ARTHUR RIMBAUD, POEZII (1871)