SCRISUL?

SCRISUL ? EVADARE PRIN ÎNFLORIRE           Probabil Nietzsche are dreptate . „Cu cât priveşti mai îndelung o prăpastie , cu atât prăpastia priveşte mai îndelung în tine. ”   Dacă viaţa te pune într-o situaţie fără ieşire, mai există ,totuşi, două, hai să le zicem, mijloace de accedere la ziua următoare. (Viaţa merge, de obicei, înainte, nu?)     DRAGOSTEA ŞI RENUNŢAREA.     DRAGOSTEA ,când apare (verb perfect pentru ea ) te obligă la o nouă orientare în destin.   Prin intermediul ei, nu-ţi părăseşti destinul, doar îi dai noi coordonate. Care le includ pe cele vechi. Îmbogăţind destinul cu noi conotaţii axiologice.     DRAGOSTEA VALORIZEAZĂ DIVINUL PULVERIZAT ÎN LUME.SAU ÎN TINE ÎNSUŢI.     Renunţarea, ca zestre ereditară,nu poate fi scop. Dar nici mijloc promoţional de autosihăstrie. Cauză ce se confundă cu scopul. Vieţii. Sau al singurătăţii.     Iată : stiloul, din mâna mea dreaptă, tocmai catapultează absolutul (personal : dragoste şi renunţare ) în cuvinte .Aceşti muguri incomozi.     P.S.   CU CÂT ASCULT MAI ÎNDELUNG UN CUVÂNT, CU ATÂT CUVÂNTUL MĂ ASCULTĂ MAI ÎNDELUNG.     Epilog? Nu. Parafrază şi premisă.       Costel Zăgan