Dovedind o fervoare direct proporţională cu o anume vibraţie nedisimulată la inefabilul poetic, Costel Zăgan îşi asumă timbrul liric personal, cu un discurs sincer, fără exuberanţe şi contemplaţii inutile, chiar dacă uneori abundă în autoironii iscoditoare sau versuri vag melodramatice, cărora le conferă însă un aer de sesibilitate mereu în alertă.
Deşi pare să fie tributar poeziei tradiţionaliste, în vers clasic, Costel Zăgan îşi surprinde cititorul cu poeme îndrăzneţe , scormonitoare, dar lipsite de stridenţe lingvistice.
Poetul îşi asumă astfel o etică a cuvântului, el rămâne credincios sieşi, dar şi culturii din care s-a născut şi creat.
Florentina TONIŢĂ
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
NOEMI BOMHER, HIPER-PREFAȚĂ LA CEZEISME, 2008
*** Poate că aici este adevărata ființă a poeziei, aceea care solicită fructul însuși, a bucuriei de a sta sub clipa binecuvântată a funcți...
-
Prietene de peste tot hai să dăm mână cu mână chiar dacă te doare-n cot de patrie Limba Română Hai să dăm mână cu mână poate-ajungem undeva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu