A FI PROFESOR LA ȚARĂ

INTERVIU

23 aprilie 2013 la 23:55

Paul Ungureanu a realizat un interviu cu Costel Zăgan, în Revista Hyperion nr. 2 din 2001,la rubrica "Dialoguri":

Costel Zăgan: A fi profesor la ţară înseamnă să poţi face un pas. Un pas din infern în... prezent!

- Când aţi debutat în învăţământ şi ce lucruri v-au marcat în această frumoasă profesiune de dascăl, ce esta ocolită de mulţi tineri în zilele noastre din cauza unei mici retribuţii?

- Prin urmare, am "debutat" în învăţămînt de... două ori. În 1977, câteva luni, până la plecarea la oaste şi, după lăsarea la vatră, la şcoala din satul natal, unde se învăţau, pe vremea aceea, zece clase.

M-a marcat, în chip deosebit, atmosfera tinerească şi plină de elan. Era cât pe ce să spun: elan revoluţionar! Dar să ştiţi că aşa era. Revoluţia era în mine, în noi,în dorinţa noastră de-a "înşfăca"... munţii, de a-i... răsturna şi de-ai... pune la loc! La locul lor: lângă cer!

- Cum erau copiii, elevii?

- Fiind din aceeaşi localitate cu ei, erau dificili şi... minunaţi! Porneam împreună, să cucerim... Everestul limbii române! Încă mai urcăm!Cu mâinile sufletului "însângerate" de stânci, epitete şi metafore! În buzunare, flutura, şi atunci, şi acum, vântul!

- Şi totuşi, de ce, după zece ani de la terminarea faculăţii, nu aţi dat examenul de licenţă?

- În timpul facultăţii, am fost remarcat de profesorii: Elvira Sorohan, Mihai Drăgan şi Constantin Parfene. Am pregătit pentru licenţă lucrarea "Natură şi eros la Eminescu", sub coordonarea regretatului profesor universitar Mihai Drăgan, care şi-a întrerupt viaţa, din nefericire, în anul 1993.

Amân, din varii şi încurcate motive, prezentarea licenţei. Între timp caut alt coordonator, nu al destinului, ci al lucrării în cauză. La întretăierea mileniului doi cu... următorul, "riscă" să-mi ia sub oblăduire universitară lucrarea pentru licenţă în litere, doamna profesor Noemi Bomher. Probabil că voi fi licenţiat, după... o mie de ani de la absolvirea Facultăţii de Litere! NU un veac,ci un mileniu de singurătate. Pentru mine! În 1982, m-am căsătorit cu învăţătoarea Doina Alupoaie. Repartizată la şcoala din satul meu natal, unde eu funcţionam, deja, ca profesor suplinitor de limba şi literatura română, încă din 1979.

Între 1983 şi 1989, pun la cale, împreună cu nevastă-mea,... cinci copii. Trei fete şi doi băieţi. La această oră, copiii se află pe următoarele trepte (ale destinului propriu): Diana-Mihaela, anul IV, Liceul Pedagogic Botoşani; Monica, anul III, acelaşi liceu; Marius-Ilie, anul I, Liceul "Demostene Botez", Truşeşti; Ioana-Loredana, clasa a VII-a, Şcoala Tudor Vladimirescu; Andrei-Victor,clasa a V-a,aceeaşi şcoală.

- De unde aveţi această pasiune arzătoare pentru scris şi literatură?

- Dragostea pentru literatură, pentru poezie în special, cred că îmi vine de la mama şi... un frate al bunicului din partea tatălui, un călugăr iubitor de buchie scrisă. Au urmat în ordine cronologică învăţătorii: Constansa şi Constantin Costânceanu, Dumitru Gheorghiţă. Apoi, profesorii de limba şi literatura română: Ioan Lăcătuşu, Cornelia Popa şi poetul Dumitru Ţiganiuc.

Un loc aparte pentru formarea gustului meu pentru literatură l-a avut Cenaclul de la Casa Corpului Didactic, condus cu dragoste şi competenţă de poetul şi profesorul Dumitru Ţiganiuc. Tot aici l-am întâlnit, licean fiind, şi pe poetul Mihai Munteanu.

Cam pe-atunci, are loc şi întâlnirea cu extraordinarul om şi poet Lucian Valea şi cu mai tinerii şi... "încăpăţânaţii" întru poezie - Gellu Dorian, Val Guraliuc, Constantin Bojescu, Lucian Alecsa, George Luca şi, bineînţeles, cu acel argint viu, metaforic vorbind, Emil Iordache!

- Într-un interviu anterior am pus o întrebare poetului şi prof. Mihai Munteanu, din Cordăreni, în legătură cu menirea dascălului de ţară. Cu ce se confruntă el în prezent?

- Menirea lui nu s-a schimbat, cred, de la... Ion Creangă încoace. Tot trebuie să ia acea bucăţică de humă, cu suflet, numită copil, şi să o poarte, modelând-o continuu, nestrivindu-i liniile proprii de forţă, către lumina viitorului. Viitor care, fiind tot de aur (ca pe vremea lui Eminescu!) e normal(!), aproape inaccesibil majorităţii copiilor de ţărani. Totuşi, să nu ne... întunecăm! Soarele raţiunii, încă, e deasupra orizontului! Al raţiunii şi al speranţei! Doamne-ajută!

- Trăind în mediul rural, cum reuşiţi să ţineţi pasul cu toate noutăţile de pe plan cultural şi literar?

- Pentru mine, viaţa la ţară nu este o întâmplare, o obligaţie profesională, ci este... o opţiune. Pentru sufletul meu de... Atlas (...rural?, nicidecum!), (între)ruperea contactului cu această viaţă ar însemna... moartea! Fizică şi... metafizică!

Viaţa la ţară, pentru mine, nu este un exil!

Iată, îi am aici, în bibliotecă, lângă mine, mereu, pe Urmuz, Aristotel, Kafka, Dinescu, Eliade, Eminescu, Shakespeare, Borges, Noica, Pleşu, Eugen Ionescu, Liiceanu ş.a.m.d. Şi, peste tot, nu pot scăpa de el!... Costel Zăgan!

Şi, încă ceva: facultatea deşi am "făcut-o" la fără frecvenţă, fiind şi căsătorit, având şi copii, fiind profesor suplinitor (cum sunt şi în prezent, fiind plătit ca atare), deşi am absolvit o facultate, neavând... patalamaua la mână, punga mi-e mai mult... goală. Aşa că nu am avut şi nu am niciun fel de motivaţie... financiară, pentru o asemenea opţiune, având - pe atunci - şi o jumătate de normă la C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producţie, pentru cei mai tineri) să-mi pot întreţine familia destul de numeroasă, deci facultatea nu a fost numai un... chin ontologic şi antologic, ci şi o voluptate axiologică! Zău!

Legătura cu exteriorul (eu fiind miezul destinului propriu şi personal) mi-a fost favorizată de cărţi şi reviste: Caiete botoşănene (Hyperion), Convorbiri Literare, Ateneu, România Literară, Luceafărul, SLAST, Familia,Steaua, Freamăt de codru, Poezia.

Pe plan literar, am debutat, ca orice poet de mai multe ori.

Mai întâi, în revista Liceului "A.T. Laurian", Botoşani, prin anii 1973-1974, apoi în ziarul judeţean Clopotul (1977). După aceea în Flacăra lui Adrian Păunescu, Familia, Caiete botoşănene.

În 1983, am luat Premiul revistei Steaua, la Festivalul de poezie "Poemele luminii"; în 1995, de asemenea, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Moldova, Iaşi, la Porni Luceafărul... Tot în 1995, îmi apare volumul "Poeme infracţionale", scris şi "manufacturat" în Penitenciarul Botoşani, unde,... singurătatea mea a hibernat un an şi jumătate, din motive, pardon, cauze, arhicunoscute şi... depăşite, din fericire!

Totuşi, nu pot trece cu vederea, din această perioadă, înfiinţarea revistei (cu circuit închis) "Caietele lui Cain", interviul pe care mi l-a luat revista Timpul (Iaşi), prin persoana lui Viorel Ilişoi: "Dacă vrei să scrii o poezie, cheamă-ţi avocatul!" (decembrie 1995), publicarea unei pagini "Poezii din închisoare", în revista Timpul, ianuarie 1996 şi un grupaj de poezii în revista Hyperion (Caiete botoşănene) nr.1-2, 1995, la rubrica "Poezia spaţiului concentraţionar."

- Când v-aţi apropiat de jurnalism?

- M-am apropiat când, liber fiind şi... şomer, am urmat aşa-numitele cursuri de iniţiere, susţinute, cu aplomb pedagogic, profesional şi... părintesc, de numiţii: Radu Câjvăneanu şi Lucia Olaru Nenati. Sus-numitele cursuri m-au îmbolnăvit pe viaţă de jurnalism, de patima de a scrie, nu numai poeme, ci şi Lecturi perpendiculare şi alte articole, în care îmi tăiam craca de sub picioarele... minciunii şi (im)posturii (im)personale. Aşa că am mai publicat prin: Colloquium (revista-meteor a lui Valerian Ţopa), Hyperion (Caiete botoşănene), Convorbiri Literare, Poezia, Jurnalul de dimineaţă, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi. Altceva? Am revenit în învăţământ... în satul natal, după un ocol... postuniversitar pe la Botoşani.

- Alte gânduri?

- Am descoperit: inventemele, hipersonetele( cezeismele), lecturile perpendiculare şi braşovismele. Dar - atenţie! - nu le-aş fi descoperit, dacă nu le-aş fi inventat!

Şi, să nu uit (cum aş putea?): am gata pentru tipar un volum de hipersonete, intitulat "Ghinişor antishakespeare", şi un alt volum de poeme - "Hiperbole blitz". Volume ce-şi aşteaptă sponsorii cam demult.

Pentru edificarea cititorilor şi nu numai, ultimul hipersonet din "Ghinişor antishakespeare":

Finul lui Shakespeare

Zic zău lui Dumnezeu poete

zic zău te-ai întrecut pe tine

că nişte fumuri ai celeste

şi arzi cu flăcări mioritico-străine

Zic zău te-ai întrecut pe tine

ţi-ai luat şi umbra înainte

ţi-ai tras şi nişte ţoale în fine

ai contracandidaţi atât în cer şi în morminte

Ţi-ai luat şi umbra înainte

şi nişte fumuri ai celeste

tratezi de sus şi în cuvinte

zic zău lui Dumnezeu poete

Zic zău te-ai întrecut pe tine

ţi-aştepţi doar naşul care nu mai vine

(Lipsa semnelor de punctuaţie, de aici ca şi din destin, îmi aparţine!) Vă mulţumesc pentru răbdarea Dvs!

- La fel, şi eu vă mulţumesc pentru sinceritatea debordantă a răspunsurilor!

Ioana Manolache ''Porneam împreună, să cucerim... Everestul limbii române! Încă mai urcăm!Cu mâinile sufletului "însângerate" de stânci, epitete şi metafore! În buzunare, flutura, şi atunci, şi acum, vântul!''