sâmbătă, 15 octombrie 2016

VÂNĂTORESELE DE PĂDUCHI, de ARTHUR RIMBAUD

Copil încoronat cu lauri de foc-
Așteaptă viespile de aur;
Surorile din trecut își fac loc,
Și vin, coridă fără taur!

De saltă copilul din copilărie,
Dar florile cad secerate;
Și totul cade, vai, fir-ar să fie,
Și cine, totuși, nu mai cade?

Or fi deci îngeri cele două?
Aripi dacă au, însă cu ghimpi-
Din cuvinte parcă iese rouă-
Dar buzele pe ce le schimbi?

Numai mâinile abia l-ating
Când genele uite coboară;
Și pielea-ți pare, zău, un ring-
Însă păduchii n-au hotară!

Lenea urcă, totuși, ca un vin:
Armonia pare dusă în delir;
Ce copil de daruri, iată, plin-
 Cu ochii mari, o, cât un cimitir!

Traducere imaginară de Costel Zăgan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PRIETENII (I)MEDIATE

                                    Nimeni nu se naște singur: întotdeauna, Dumnezeu este prin preajmă. Nu să observe, ci să ajute. Cum știe...