Nu pot nu mai pot să respir fără
ozonul copilăriei simt cum îmi fuge
pământul de sub picioare încerc
să-naintez şi-alunec spre cer
aud gânguritul nenăscuţilor în fiecare
tăcere refulată dragi strănepoţi ai lui
Don Quijote noua generaţie de mori de vânt
vă aşteaptă amputată umbra aripilor e gata
de zbor încă un pas şi sunteţi în cer
Costel Zăgan, POEZII DE TREZIT COPILĂRIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu