POETUL NAȚIONAL
Poetul național;
Prooroc bătut cu pietre
De poporul său -
Bea și el vinul cetății
Când politicienilor le merge bine;
Se umflă de fiere pe cruce
Când se-ncurcă firele diplomatice...
E vorba că poetul poate înnebuni
Din generație în generație;
Surpându-se,
Îi crește părul pletelor
Din ce în ce mai albe,
Ca o mantie, ca o trenă;
Și altceva decât aceste plete lungi -
De parcă-ar fi un astronom
Cu fața dublă cu capul răsucit,
Zeu însuși, - altceva nu mai are.
Trece prin lume un nebun:
Cu ochii cei obișnuiți
Trage viața la răspundere;
Și are-o față-ntoarsă-n urmă -
Icoana lui de vraci bolnav
E o dovadă că așteaptă steaua
Națiunii.
Citește cu ochiul lui din ceafă,
Cel ploios și-nchis, pe care s-a răcit
Lacrima, orbindu-l cu un strat
De magmă, peste sâmburul de foc
Din ere zoologice.
Acel ghem de nervi și de celule
Inteligente și de sine -
Colonie de oglinzi forfotitoare,
Roi de-un fel de microorganisme
Care simt, cunosc și anunță
Lumea ce se bănuiește numai
La distanța dintre stele.
Ochiul metabolic și atavic,
Ce se uită înapoi,
Ochiul din ceafă -
De-aceea au poeții plete;
Cântăreții arși pe chitare
Bătând poliția c-o floare albă,
Tot de-aceea au plete -
S-acopere văzul din ceafă.
Poetul este ochiul însuși, ancestral,
Cețosul, răcitul, animalicul
Ochi din ceafă, al națiunii:
Ce vede el nu-i o părere,
El prevede - adică zărește
Cu mii de ani mai înainte
Și plânge viitorul
Dinspre trecut.
Poetul național - ochiul
Atavic al poporului.
ION GHEORGHE, ELEGII POLITICE, 1980
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu