APOLLINAIRE SE PLIMBĂ PRIN SATUL MEU NATAL

7. 
   
   Nimicul nu-i totuşi un răspuns
   
   la întrebările nerostite ale tăcerii
   
   Dar eu vorbesc Doamne în numele tăcerii
   
   şi nu m-aud decât pe mine
   
   Apollinaire se scoală din morţi
   
   şi vorbeşte prin gura lui Allen Ginsberg
   
   vorbeşte iată cu kaikuuri oceanice
   
   cu demente taxiuri urlătoare în albastru
   
   Cu statuile de culoare ale lui Buddha
   
   o muzică profundă wagneriană
   
   izbeşte cele două zăzboaie mondiale
   
   de calea lactee
   
   Făcându-le praf şi pulbere
   
   şi steluţe pentru adormit poeţii somnambuli
   
   ai mieniului III merg şi eu
   
   pe străzile din satul meu natal
   
   În fracul alb-negru al poeziei
   
   franco-americane
   
   improvizând tăceri globale
   
   deasupra mult deasupra viitorului omenirii
   
   Mă uit prin geamul cerului
   
   poate zăresc Vioara lui Bacovia
   
   ori Anemonele lui Ştefan Luchian
   
   Tzara îşi duce muzical pistolul la tâmplă
   
   Ca pe-o floare sustrasă de la un greier sinucigaş
   
   STOP
   
   NU CÂNTA NU SCRIE NU EXISTA
   
   ultimul mesaj pe-o pereche de chiloţi
   
   de lavandă poliedrică
   
   "PE-AICI SE-AJUNGE ÎN AMERICA!"
   
   nu ocoliţi raiul e înainte
   
   desigur în sens giratoriu
   
   m-am întors şi-am plâns
   
   Toţi copacii din Paris şi-au transferat
   
   florile pe stada mea nu fugiţi nu-i sfârşitul lumii
   
   primăvara aceea new-yorcheză este invitata mea
   
   şi-a acestor pagini somnambule
   
   Costel Zăgan , Poeme de-aprins focul