Căci scăpărând din inima rănită
De dragoste,-ntuneric și cenușă,
Doar noaptea îi mai este lui iubită:
Ca să-i izbească-n față câte-o ușă.
”Oremus”-un om numai cu nume,
Brusc se spânzură de-a lui ureche
Și-și rupese haina, arătând la lume
Ce goală-i stirpea omului cea veche!
Ci sfântu-i sfânt și-n pielea goală-
Păcat de ochi însă și inimă - rănite,
Mătănii- lacrimile ce-i cad în poală!
Și hainele ce mereu îl duc vai în ispite!
Dar nu înjură Tartufe, ci singur și gol,
Prinse a-și da, domnilor, la pas, ocol.
Poezii, 1871, traducere imaginară de Costel Zăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu